Loading...
 Sfatul Țării Românilor de Pretutindeni
Aristide Buzuloiu / Site ATITUDINI
Aristide Buzuloiu

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 
Într-o vizita de lucru, la Bucureşti, a d-lui prof. Mihai Avădanei, preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti- Chişinău-filiala Iaşi, îmi arată o adresă din partea Liceului Costache Negruzzi, unde era şi este profesor. Solicita burse de la Ministerul Învăţământului pentru câţiva elevi din Republica Moldova, pe care voia să-i aducă la liceul dumnealui.

— Ce zici, frate Gavrilă?

— Ideea este extraordinară, dar ca o picătură de apă. Cum să facem ca aceste picături să devină o ploaie în întreaga Românie? Şi cât mai repede!

— În întreaga Românie? Frate Gavrilă, dacă smulg aceste câteva burse pentru liceul Negruzzi, e mare lucru! Atât!

— Mihai, noi aşa am fost crescuţi, să facem trimiterile bibliografice corect, să nu ne însuşim nimic din ce nu e al nostru. Şi o idee să o menţionăm de la cine o avem. Când va veni momentul, îmi voi aminti.

— E greu, frate. Îi vezi cum pândesc? Cu Podul de flori cum a fost, cu anexarea şi deturnarea de ultimă oră! Dar acum?! Pe cei câţiva copii din Basarabia eu tot îi iau la mine la liceu, cu sau fără burse.

Ne-am luat rămas bun. Un glas din adâncul fiinţei îmi spunea că în problemele care fac bine întregului neam, nu există imposibil. Există numai acţiune, muncă, dăruire. Fără să ceri nimic în schimb. Şi dacă ai suflet de român, înseamnă că nu îţi mai lipseşte nimic. Nici finanţe, nici condiţii favorabile. Am început să iau legătura cu oamenii de încredere dinţară. Ce grozav este când Neamul Românesc e viu în sufletele noastre! Gândeam la fel. La lucru deci.

Pe data de 12 iunie, cu o zi înainte de venirea minerilor în Bucureşti-stare de război civil provocată de Putere- am început o activitate publică pentru şcolarizarea gratuită a fiilor fraţilor din partea de răsărit a României, de sub ocupaţia URSS, în România liberă, de la apus la Prut. Apelul a apărut în Viitorul din 12 iunie, Gazeta de Botoşani din 14 iunie, Adevărul din 19 iunie, România liberă din 20 iunie şi în alte publicaţii. Amintiţi-vă ce a fost în luna iunie. Românii vânau români, îi călcau în picioare, distrugeau sediile Opoziţiei, laboratoarele Universităţii, martirizând studenţii. Aveau adresele exacte ale unora dintre noi. Dacă scriu aceste mărturisiri, înseamnă că am încredere în tinerii acestei ţări, cărora, prin excelenţă le sunt adresate. Repet, nu există condiţii nefavorabile sau potrivnice, care să nu fie învinse de dragostea de neam. Puterea KGB-istă din România acţiona ca o forţă represivă împotriva înfiripării democraţiei, acţiona în concordanţă cu noua politică a URSS, a comunismului cu faţă umană. Numai că în Bucureşti, KGB-iştii de aici, îi depăşiseră de mult pe KGB-iştii de la Moscova. La această stare de război civil din Bucureşti, s-a adăugat o greşeală de tipar în Apelul tipărit în ziarul Adevărul. S-a greşit o cifră din numărul de telefon şi apelurile telefonice nimereau la un om, care s-a dovedit catastrofal pentru activitatea noastră. Urla, agresând verbal pe toată lumea. Am încercat să-l liniştesc. N-am reuşit, dimpotrivă. A doua zi Adevărul a făcut corectura de rigoare, într-o propoziţie pierdută printre alte propoziţii, încît calvarul a durat multă vreme. Alt material, Adevărul nu ne-a mai publicat niciodată. S-a muncit zi şi noapte. E vremea să spun un cuvânt de apreciere faţă de Maria, soţia mea, care de ani de zile face munca de secretariat în deplin anonimat şi deplină modestie. Tinerilor mă adresez. Niciodată nu am fost plătiţi pentru munca  noastră. Am trăit din salariul de profesor de şcoală generală. Şi taxele pentru telefon şi pentru sediu, ni le-am plătit tot noi. Firesc, aţi spune, doar sediul este în apartamentul D-voastră. Nu vă contrazic. De banii din cont nu ne-am atins niciodată. Poate suntem singura asociaţie sau partid din ţară care nu am folosit, care nu ne-am atins de nici un leu din cont. Absolut toţi, în mod automat au fost destinaţi fraţilor de peste Prut. Badea Cârţan, un cioban ardelean a acţionat şi el pentru Unirea Ardealului cu Patria-Mumă, înaintea multora dintre contemporanii săi, cerşind cărţi în Bucureşti, umplându-şi desagii şi ducându-le, pe jos, cu riscurile  trecerii graniţei imperiului austro-ungar, la românaşii săi din Ardeal. O bună stare sufletească depinde de noi, indiferent de condiţiile în care trăim. Un bun creştin este şi un bun român. Nefiind aşa ceva, suntem slabi şi dezbinaţi.

Telefoanele din toată ţara nu mai conteneau. De peste tot, din partea unor institiţii de stat, din partea unor persoane particulare, din sate şi oraşe, eram anunţaţi, câţi elevi primesc. Nu exagerez: Ţara era pregătită să şcolarizeze în continuare, gratuit, pe toţi copiii poporului român, deci şi pe ai fraţiilor de peste Prut. Le cer garanţii financiare pentru fiecare românaş din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, pentru  patru sau cinci ani. Liceele noastre au durata de patru sau de cinci ani. Lumea e contrariată, revoltată, ofensată. Garanţii, când ei sunt gata să îşi dea viaţa pentru fraţii din Basarabia, aşa cum şi-au dat-o şi în 1941, când au trecut Prutul cu arma în mână, obligându-i pe ocupanţii ruşi, să plece din România! Refuz primirea copiilor în familii. Dacă  acceptam pentru unele familii, trebuia să acceptăm pentru toate. Nesupravegherea atentă a unui singur copil din Basarabia, ne-ar fi îndurerat pe toţi. O singură familie dezbinată, ar fi aruncat o umbră asupra tuturor. Dar în familiile care aveau băieţi şi fete, cum se integra băiatul, sau fata din Basarabia? Dar, fie şi o singură familie cu o comportare reprobabilă?

De la o vreme am intrat pe făgaşul cel bun. Elevii vor fi primiţi numai la liceele cu internat, şi numai prin garanţii financiare pentru toată durata liceului, pentru fiecare pui de românaş de la răsărit  de Prut. Directori de licee, inspectorate, profesori, spitale, institute de cercetări, întreprinderi, persoane particulare din oraşe şi sate, seminarele teologice, sindicatele, au început să trimită prin poştă actele prin care se garantau resursele financiare. Avem un popor inteligent, receptiv şi disciplinat. Soseau delegaţii veniţi de la margine de ţară, pentru a se încadra în limita de timp şi pentru a fi siguri că le vom trimite copii. În fine existau garanţii financiare temeinice pentru o mie de elevi. Repet, numai oamenii cu suflet pustiit pot vorbi de rău acest popor! Dar şi încrederea şi dorul de ţară al fraţilor basarabeni era răvăşitor. Erau în stare să îşi trimită toţi copii la studii în România. URSS îi apăsa cu toată greutatea ei de imperiu, dar ei erau şi sunt de diamant. Am depus un dosar la Frontul Popular din Moldova şi unul la guvern, personal domnului N. Mătcaş, ministrul învăţământului. O mare bucurie a străbătut şi celelalte cabinete ministeriale. Dosarul a fost verificat bursă cu bursă. Se acceptă oferta. Fără aprobarea Moscovei, Ministerul Învăţământului organizează selecţionarea copiilor care vor veni în România, la scara întregii Republici. La fiecare comisie, formată din inspectori şi profesori de specialitate, exista şi câte un reprezentant al Frontului. Am fost şi suntem şi vom fi mereu acelaşi popor. În noi toţi bate aceeaşi inimă de român. Numai că în Republica Moldova au început necazurile, care puteau compromite totul. Iar Frontul urma să primească o grea lovitură. Apăruseră reprezentanţii unor asociaţii culturale şi ligi din România, oameni de foarte bună intenţie, dar au început să alcătuiască liste pentru elevii şi studenţii care vor să vină la studii în România. Frontul avea o mare priză printre românii basarabeni. Frontul era parte responsabilă pentru selecţionarea copiilor. Unii elevi şi viitorii studenţi nu au mai trecut pe la comisii, părinţii lor fiind fericiţi că au reuşit să îşi înscrie fiii pe una din aceste liste. Reprezentanţii acestor asociaţii din România au mers atât de departe, dând de înţeles că şi ei lucrează tot în numele Frontului. Întrebaţi de Front asupra garanţiilor finaciare, au indicat unele licee şi universităţi din ţară, susţinând sus şi tare că tocmai aceste instituţii de învăţământ garantează activitatea lor. Noapte albă la Front. În zori s-a luat o decizie. Frontul, fără să ştie nimeni, şi-a trimis un delegat, prin ţară, până la Timişoara, pentru a verifica şi garanţiile pentru aceste liste. Nici un liceu şi nici o universitate nu ştiau nimic, nici chiar persoanele care alcătuiseră listele nu luaseră legătura cu aceste instituţii de învăţământ. Delegatul a fost Iurie Roşca. Greu i-a fost Frontului să lămurească părinţii, că fără comisiile legale, oficiale, de selectare, copiii lor nu au nici o şansă pentru a studia în România. Reprezentanţii asociaţiilor în entuziasmul lor nu au ţinut seama nici de faptul că Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău adunase burse doar pentru liceele din România, nu şi pentru studenţi. Alcătuiau liste şi pentru universităţi. Rău au făcut. S-a creat zvonul că unii tineri de aceea nu vor merge România, pentru că… În jurul Frontului se ţesea o stare îngrijorătoare. Acum apare, de la Iaşi, prof. Mihai Avădanei. A priceput dintr-un foc situaţia. L-a ascultat cu răbdare şi pe d-l Iuie Roşca, despre drumul său în România, despre care nu a vorbit numănui, pentru ca din neînţelegerea situaţiei să nu se ajungă şi la unele opinii antiromâneşti.

— Situaţia aceasta o rezolv eu, îşi dădu Miahi Avădanei drumul la glas. Domnule Iurie Roşca, dacă aduc o adresă din partea Univerisităţii din Iaşi, semnată de rector şi de contabilitate, din care să reiasă că se garantează întreţinerea la Universitate a câtorva zeci de studenţi, e bine?

Mihai Avădanei s-a întors de la Iaşi cu garanţii solide din partea Rectoratului Universităţii. Doar pentru aceste locuri au fost selecţionaţi şi studenţi. Alcătuitorii de liste, pricepând gravitatea situaţiei pe care o creaseră, au dispărut. În Bucureşti au început să bată la uşa primului ministru pentru  a-i scoate din impas. Activitatea era a Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, a Frontului şi a Guvernului din Republica Moldova. Din clipa implicării Ministerului Învăţământului şi a Frontului, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău îşi încetase activitatea. Rămâneau faţă în faţă Guvernul României, Guvernul din Chişinău şi Frontul. Aşa am înţeles că se va întâmpla şi la Podul de flori. Aşa ceva vom pune la cale şi peste două luni, aducând faţă în faţă Guvernul României şi al Federaţiei Ruse. Dar să nu anticipăm.

Ce a făcut d-l Petre Roman, primul ministru al României? A aprobat o mie de burse pentru elevi şi o mie de burse pentru studenţi. O mie de elevi are o şcoală generală dintre un grup de blocuri, apoi o altă şcoală. Cam atâţi elevi şi studenţi au venit din Republica Moldova, sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, în întreaga Românie. Guvernul unei ţări cu o reţea de şcoli bine pusă la punct, o ţară, atunci, cu o situaţie financiară bună (Comparativ cu a ţărilor din jur), cu un entuziasm nemărginit faţă de fraţii de peste Prut şi al acestora faţă de noi, să primească  un  număr de elevi, cât ai unei şcoli generale? Guvernul ţării să ofere mai puţine burse decât a reuşit să adune Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, o asociaţie neguvernamentală?! Şi ce e mai grav, e că de fapt nu s-a obţinuit nimic. Cele o mie de garanţii financiare existau deja şi copiii fuseseră selecţionaţi pentru ele. Guvernul din Bucureşti anunţă Guvernul din Chişinău că primeşte la studii în România un număr de copii egal cu numărul de burse oferit de statul român. Numai că d-l Petre Roman nu a aruncat peste bord o activitate a unei asociaţii neguvernamentale, ci o şansă a Reîntregirii României! Desigur d-l Petre Roman poate spune că a discutat, la telefon, oferta sa, cu cei din Chişinău şi aceştia au primit-o cu bucurie. Dar puteau ei să îşi exprime revolta? Pe vremea desfăşurării acestei activităţi de obţinere de garanţii financiare, la nivelul întregii Românii, mereu avansasem ideea că România poate primi zece mii de tinere vlăstare ale fraţilor de peste Prut. „Astăzi am fi avut 10.000 de fii ai românilor de peste Prut. Oficialităţile din Bucureşti au blocat astfel ideea Unirii, dând răgaz forţelor antiunioniste din URSS, să manevreze împotriva mersului firesc al istoriei… Sub ochii noştri se reunifica Germania, dar Bucureştiul, deşi avea cale liberă, cel puţin pe linie de învăţământ, ne-a îndurerat pe toţi. E neîngăduit să ne lăsăm fraţii de peste Prut, pradă unor nelinişti şi amărăciuni greu de înţeles şi de suportat“  (Basarabenii nu-şi pot duce copii la şcoală în Patria-Mumă. V. publicaţia Alianţa CIvică, nr. 78, din 17 oct. 1991).

Domnul Petre Roman încă nu luase faimoasa hotărâre de guvern de a bloca Reîntregirea Ţării, prin draconica limitare a numărului copiilor de peste Prut, de a veni la studii în România, când am adus la cunoştinţa FPM faptul că urmează să plec la Moscova şi în Siberia , într-o activitae îndelung pregătită, cu foarte serioasă documentare, încă de dinainte de 1970, dar şi din ultimele luni, mai ales la Chişinău. Este pentru prima şi ultima oară când FPM a avut rezerve, chiar dacă nu mărturisise direct, pe de o parte considerând că obiectivele pe care le aveam în faţă sunt prea mari pentru umila mea persoană şi tot în sensul acesta, dificultatea reală de a fi primit, pentru convorbiri, de către Guvernul Federaţiei Ruse, ştiut fiind că maniera în care urma să abordez  obiectivele propuse era în lumina datelor istorice obiective, dar şi pentru că fraţii de la FPM erau îngrijoraţi  de posibilitatea de a mi se pierde urmele pentru totdeauna în URSS…Din această cauză s-au adunat zilele în care împotrivirea la hotărârea noastră, m-a ţinut pe loc. Aceste zile au fost poate, printre cele mai greu de suportat, din întreaga mea viaţă. Neîncrederea, după zilele de blocare a plecii, am observat-o şi din partea unor scriitori, aşa din partea unui respectat redactor-şef, de la o importantă publicaţie, care, doar după câteva propoziţii, pe care le-am rostit, a renunţast la ideea unui interviu de dinaintea plecării. Acum era vorba de altceva, de alt motiv de neîncredere, după aparenţă, motivat. O forţă uriaşă, sufletească, din sinea mea, era pentru plecare. Faptul că cei din jur mă opriseră, mă adusese într-o stare de mare tensiune psihică. Sufletul pornise spre Moscova şi Siberia, dar cu trupul mai eram pe loc. In acele circumstanţe am comunicat FPM că hotărârea mea este de neclintit. Au urmat o serie de consultări cu FPM şi cu factori de conducere de primă mărime din Guvernul de la Chişinău, inclusiv cu primul ministru Mircea Druc. Tot acum, Iurie Roşca a chemat de urgenţă de la Cernăuţi, pe d-l Constantin Covalciuc, care m-a însoţit ca translator, la Moscova şi încă patru zile în Siberia, după care  s-a întors în nordul Bucovinei, pentru a se implica imediat pe linia deschiderii unor şcoli în limba română. Am continuat să traversez singur uriaşe întinderi siberiene, în căutarea fraţilor români de acolo. Reîntregirea României a fost una din coordonatele majore ale Revoluţiei Române. Şansele Reîntregirii au fost menţinute, la zi, pe tot parcursul anului 1990. Spiritul Reîntregitor de ţară a fost activ, la scară naţională şi în 1991. Cei interesaţi pentru anii 1990 şi  1991 (şi în continuare) au la dispoziţie lista cu documentele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău. Volumele de proză şi-au găsit locul în această listă datoriră aceluiaşi Spirit Reîntregitor de Ţară, care pulsează din paginile lor. Romanul La apus de soare, un roman al rezistenţei româneşti, de după 1950, din România şi al candelei de nestins al Reîntregirii României, a fost scris în 1978, iar Cum e Doamne pe Cruce ?, un roman al deportaţilor români din Siberia, 1977-78 ( Un exemplar, în manuscris, a ajuns la Chişinău, în luna septembrie 1989 ). Ce s-a reuşit la Moscova ? Guvernul dela Moscova a acceptat, în principiu, deschiderea de şcoli în limba  română,pentru  românii din Federaţia Rusă.S-a ajuns la un acord de principiu. Să ne reamintim. URSS exista, avându-l în frunte  pe Mihail Gorbaciov. În cadrul URSS, în fruntea RSFS Ruse, se afla Boris Elţîn. La Guvernul Elţîn m-am dus, în acest an de graţie, 1990, luna august. La Ambasada României de la Moscova, panică. Până după convorbiri, când am adus d-lui ambasador Şandru o casetă video cu toate convorbirile. După ce a vizionat-o a exclamat: — Nici o greşeală! Excelent! M-a întrebat cu ce îmi poate fi de folos, dar, ca diplomat de carieră, înţelelese dintr-odată că netezisem calea pentru primul ministru Petre Roman şi pentru preşedintele Ion Iliescu, pentru semnarea unei înţelegeri între Federţia Rusă şi România, pe linie de învăţământ.

Convorbirile s-au desfăşurat ierarhic. S-a ajuns la concluzii acceptate de ambele părţi. Se crease posibilitatea de a fi primit la prim-vicepreşedintele Federaţiei Ruse. Mai sus de prim-vicepreşedinte, era Boris Elţîn. Am bătut în retragere, cu eleganţă, susţinând că la întâlnirea cu prim-vicepreşedintele şi preşedintele Federaţiei Ruse, locul este al Primului ministru şi al Preşedintelui României. Ruşii au ştiut să aprecieze abţinerea mea. Câştigasem o mare bătălie. Deschisesem calea întâlnirilor la vârf. Şansele derulării Reîntregirii României le mai aveam sub control. Şi Federaţia Rusă, atunci, avea nevoie de relaţii bune cu exteriorul. Refuzul guvernanţilor de la Bucureşti de a-şi proteja minoritatea românească din întreaga Rusie, mă uluieşte până azi. Guvernul Rusiei urma să subvenţioneze toate şcolile cu predare în limba română. Tot aşa cum face şi Guvernul României pentru minorităţile de la noi.


  • Bold
  • Italic
  • Underline
  • Stroke
  • Quote
 
  • 250 Characters left