Loading...
 Sfatul Țării Românilor de Pretutindeni
Aristide Buzuloiu / Site ATITUDINI
Aristide Buzuloiu

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 
În vara şi toamna anului 1990 am fost în Siberia la un prim contact cu deputaţii români din 1941-1953, din Republica Moldova, şi cu neodeportaţii români din vremile mai recente. Poporul român, însângerat, se coboară de pe cruce. Palma dreaptă, pe lemnul crucii, — Bucovina de Nord. Cea stângă — judeţele din sudul Basarabiei; fruntea încununată de spini — Republica Moldova, inima şi trupul, de la samavolnica graniţă de pe Prut, până în partea de apus a României. Şi fiecare deportat în parte, la fel ca noi toţi, este un crucificat, dar cu o suferinţă cu mult mai mare, decât cei rămaşi în vatra locurilor natale.

În Siberia, în căutarea locurilor unde se află deportaţii şi neodeportaţii români, am parcurs o zonă geografică, după unele opinii, mai mare decât jumătatea de apus a Europei. Dar să tăcem noi şi să le dăm cuvântul acestor martiri ai neamului românesc.

Doamne, ajută-mă să nu înnebunesc
— Şi ne-au luat noaptea din casele noastre. Ne-au îmbrâncit cu paturile armelor. Şi ne-au dus în vagoanele de vite. N-aveam nici o vină. Eram acasă la noi.Sub brazdele gliei străbune, se odihnesc osemintele bunilor şi străbunilor noştri, etajate, de mii de ani. Pe vremea lui Herodot noi eram tot aici, la Nistru, şi ne ocupam tot cu agricultura. Când au venit ruşii să ne ridice, eu eram însurat de vreo doi ani. Nevastă-mea tocmai plecase până în satul vecin, drum scurt, de vreo doi-trei kilometri, de unde era de loc, să-şi ajute mama. Şi nu s-a mai întors. Mi-au trimis vorbă că e bolnavă. Ei, Doamne, dar cum să fie bolnavă, mă străpunse un gând ca un fir roşu!

— Este mă, dacă dai un pahar, îţi spun, că pe urmă dai şi mai multe. Îi este rău, dar de bine, mă! Semne că Dumnezeu s-a îndurat de casa ta şi o împodobeşte cu prunci. Mama soacră te roagă s-o ierţi, ea este de vină, ea ţi-a oprit nevasta. Dar dimineaţă vin amândouă să rânduiască şi în gospodăria ta şi să te dăscălească să fii blând şi bun. Sara bună!

— Sara bună, i-am răspuns. Ultima sară bună din viaţa mea. Nu mi-am mai văzut nevasta niciodată. Eu, pe a mea. Dar ce credeţi, ceilalţi bărbaţi şi-au mai văzut nevestele  şi copiii? Cei din satul meu. Spre gară ne-au dus pe toţii, bărbaţi, femei şi copii. Şi ne-au despărţit. Un tren cu bărbaţii şi altul cu mamele şi copiii. Au bătut scânduri la geamuri, au închis uşile, au pus soldaţi de pază. Săptămâni în şir, topiţi de foame, de sete, de starea de animal, în care ne obligau să trăim, închişi în vagoane… Dar crucea durerii nu era cea  a foamei, a înghesuielii şi a lipsei oricăror condiţii sanitare, ci a îngrijorării faţă de neveste şi copii. Doamne, ajută-mă să nu înnebunesc, acum, când îmi reamintesc, după zeci de ani de amar şi înstrăinare, de toate prin care am trecut, acum când îmi reamintesc, de ţara mea. După vreo trei săptămâni de drum, într-o gară, în care, nu ştiu, trenul bărbaţilor, cutremurătoare întâmplare, se întâlneşte cu al soţiilor şi al copiilor. Ce strigăte, ce durere! Un minut-două, cât un veac. Noi, aici, cred eu, suntem cam la zece-cincisprezece mii de kilometri de pământul străbun. Aici nu avem nici cimitire, nici preoţi, nici şcoli. Numai braţe de muncă am fost. Noi, măcar am fost bărbaţi. Dar femeile şi copiii, viaţa lor în deportare?

Cetăţean liber al U. R. S. S.

Pe noi bărbaţii ne-au dus în lagăre de muncă. Treceau anii. Ne zdrobeau cu lucrul. Şi iar înviam. De copii şi neveste nu ştiam nimic. Eu sunt printre puţinii care am aflat de soarta lor. Dar iată, sunt din nou în Siberia şi despre noi, cei de aici, nimeni nu ştie nimic. Suntem uitaţi de lume, de parcă am fi pe o altă planetă. Poate că şi suntem. Să fi trecut vreo zece ani de când am fost deportaţi. Se îmblânziseră vremile. Era pe timpul lui Hruşciov. Şi, din vorbă în vorbă, ni s-a spus câte ceva. Eu am luat cuvântul de coarne şi am pornit la arat, în faţa colonelului, zicându-i că da, eu doresc să fiu iar acasă, în pragul casei părinteşti. Toţi ceilalţi au tremurat. Şi în mine tremura sufletul. „— Bine. Luaţi-l şi duceţi-l la gară“, zise colonelul, unor ostaşi. Şi într-adevăr am fost lăsat, şi m-am întors în Basarabia. Cei din lagăr nu ştiau dacă sunt liber, mort, sau mutat în alt lagăr. Nu ştiu acum să-mi explic, dar şi nevastă-mea  a ieşit în faţa comandantului lagărului, ca să fie lăsată să scrie o scrisoare, dacă îi drept că vremurile s-au îmblânzit. I-au dat hârtie. Şi a scris acasă. I-au luat scrisoarea. Eu eram în regiunea Irkutsk, ea în regiunea Tiumeni, la câteva mii de kilometri unul de altul. Şi eu şi scrisoarea ei am ajuns în pragul casei părinteşti, în Basarabia. Mi s-au dat acte de identitate, de cetăţean liber al U. R. S. S. Şi am pornit, ca un leu, înapoi, spre Siberia, să-mi văd nevasta şi copiii. Şi i-am găsit. Miliţianul mi-a cerut actele de identitate să le vadă „— Da. În regulă. Cetăţean liber al U. R. S. S.“. Mi-a oprit actele. Eu am crezut că pentru o oră-două, sau până a doua zi. Nu mi le-a mai dat. Am ajuns iar sclav în Siberia. Fără acte, nu poţi călători. M-ar fi împuşcat. Şi unde să plec fără nevastă şi copii?!

Sclav pe viaţă
eportatul din faţa mea, alb, cu faţa încreţită, scoarţă de copac, cu degetele mâinilor încrenguite de nesfârşită muncă, tresări. N-a mai rostit decât următoarele cuvinte, după care, maramă de lacrimi şi durere, nu a mai răspuns nici unei întrebări. Tăcea şi iar tăcea, o tăcere care m-a zguduit şi mă răscoleşte şi acum şi câte zile voi avea.

— România, Mama, mă întreabă de soţie şi copii. Mama.

După acea întrevedere, mi-am propus să vizitez locul de deportare al soţiei şi copiilor săi, locul în care a devenit, pentu a doua oară, sclav pe viaţă. Am pornit pe Obi, un fluviu uriaş, înspăimâmtător, de câteva ori mai mare decât Dunărea. Spre o insulă spre care nu merge nici un… turist. O insulă uriaşă? Sau o peninsulă? Nu ştiu. Foarte puţine case, o simplă uliţă şi atât. Şi întreb din casă în casă şi iar iau casele la rând şi iar şi iar. Ştiam eu ce ştiam… Şi iar am pornit din casă în casă. Când vrea Dumnezeu îţi aduce omul de care ai nevoie. Şi la adus pe Obi în sus şi l-a lăsat şi pe el pe insulă. Unul din cei pe care îi căutam. Şi casele şi-au dezlegat limbile şi spaima, depozitată adânc, ocean al suferinţei, a izbucnit în afară. Luni de zile au urcat pe Obi în sus, vapoare după vapoare, cu mamele şi copiii din Bucovina de Nord şi Basarabia. Şi nu le-au lăsat într-un loc, ci pe un mal, apoi pe altul, mai departe, grupuri mici, să li se piardă urma, să slugărească, dar să nu supravieţuiască neamul, ci numai ca braţe de muncă. Aici, au fost îngrămădite vreo douăzeci de suflete, într-o singură odaie. În acest grup au fost mai multe fete, să tot fi avut paisprezece-cincinsprzece ani. Şi le-au adunat dimpreună cu altele şi le-au luat şi le-au dus în pădure, să trăiască acolo timp de şapte-opt luni, cât durează iarna pe aici. Iarnă cu zăpadă până în brâu şi până la umeri şi cu minus cincizeci de grade Celsius. Ca să trăiască, nu au avut de ales. Ori devin tăietoare de lemne, ori… Erau doar nişte copii. S-au agăţat de viaţă. Şi-au devenit, prin şirul de ani, tăietoare de pădure, câte opt luni pe an. Vara se întorceau la cele câteva case şi lucrau la câmp, la cartofi, sau la o făbricuţă de prelucrarea peştelui, pe uscat, unde ajungeau cu un vapor. Nu, nu cu un vapor, cu un bac.

Şi iar am răscolit prin suflete. Ascundeau cu străşnicie ceva. Aterizasem din cosmos şi întrebam şi nu ştiau  nimic şi tăceau. Dar Dumnezeu le ştie dinainte.

Trăind cu iarbă fiartă

— Eu sunt unul din fiii celor pe care-i cauţi, dar ai venit prea târziu, începu să-şi depene amintirile un bărbat încă în plină putere, sosit în urma mea pe insulă. Mama nu mai trăieşte. Eu, atunci, aveam vreo nouă ani. Când am fost lăsaţi pe insulă, mama şi celelalte mame, ca să nu murim de foame, ne-au fiert iarbă. Aici existau doar patru-cinci case. Trăiau nişte ruşi, deportaţi din anii treizecei, de către Stalin. Celelalte case le-am făcut împreună. Şi acum sunt puţine… De unde ştiţi despre cei dispăruţi? Sau mai bine zis, ştiţi ceva despre ei? Ce ştiţi?

Am tăcut.

— Bine… Deportatul şi-a reluat firul gândurilor. Ai noştri lucrau la fabrica de peşte. Era foame mare pe insulă.

— Cum foamete mare, când Obi, cel puţin atunci, avea peşte cât pentru o ţară?

— Da, avea cât pentru un stat, pentru un stat proprietar de sclavi. Statul avea tot, noi nimic. Nici un peşte. Şi totuşi, în disperare de cauză, în tureacul cizmelor, se mai ascundea câte un peşte. Câte unul, nu mai mult. Cu gândul că, pentru un singur peştişor, făptaşul, de va fi descoperit, poate va scăpa cu o pedeapsă suportabilă. Cu un peştişor îţi poţi salva copilul. Şi nu ştiu cum   s-a întâmplat, dar bacul a tras iar la ţărm şi au mai coborât câţiva, care au venit lângă amărâtele noastre de case, tocmai când pruncii trăgeau cu dinţii de câte un peştişor. Tot schimbul, cei ce lucrau la fabrică, cincisprezece persoane, a fost luat.

— Şt…

— Nu. Niciodată. Nu s-a mai auzit nimic de ei.

— Dumneata erai un copil. Vreau să stău de vorbă cu martori care pe vremea aceea erau în plină maturitate. Trebuie să mai fi fost cineva de faţă, în afară de voi, copiii. Trebuie!

Tăcere grea. De jur împrejur un ocean de pustietate, ce înconjura câteva case.

—Ştiu că printre cei dispăruţi erau şi ruşi. Dintre cei ce trăiau aici de prin anii treizeci. Ştiu. Şi am rostit un nume.

Îşi amintiră de familia la care mă refeream. Am răscolit multe zile în oraşul reşedinţă regională până am dat de urma soţiei unuia din ruşii dispăruţi. Dumnezeu a vrut să rămână în viaţă, să mă întâlnesc cu dumneaei, să depună mărturie despre soţ şi despre români. Are nouăzeci şi doi de ani. Şi m-a îmbrăţişat şi mi-a vorbit din adâncul inimii. Mi-a mărturisit că a aşteptat toată viaţa pe cineva. Prin mine a înţeles că nu sunt uitaţi. În România se ştie deci mai mult decât în Siberia, despre tragedia întâmplată în insula nenorocirilor. Dar soţia acelui rus avea fii. Şi nepoţi, mari, abia însuraţi. Şi fiica Maicii Rusii, aşa i-am spus eu acestei rusoaice deportate, îşi amintea bine de tatăl său şi de peştişorul pe care l-a scăpat din mâini, când nişte oameni au venit şi i-au luat părintele pentru totdeauna. Şi iar acea tăcere. Şi cum să nu mă lovesc de un zid greu de tăcere? Este de ajuns să formulăm două întrebări, pentru a înţelege totul.

— Cine sunt persoanele care au venit din oraşul de reşedinţă regională, în insulă şi constatând că pruncii deportaţilor aveau în mâini câte un peşte, au ridicat pe cei cincisprezece oameni, fete, mame şi bărbaţi şi i-au dus pentru totdeauna, undeva? Aceştia ştiu de soarta celor arestaţi.

A doua întrebare:

— Cine ameninţă pe deportaţi, sau pe urmaşii acestora, atunci când aceştia încearcă să afle adevărul?

În această insulă vom reveni, când, nici noi nu ştim. Îi dorim acestei nefericite soţii şi mame, ani mulţi şi sănătate. Poate că, într-o bună zi de aici, din România, îi vom trimite o revistă, sau o carte cu momente din zbuciumata ei viaţă.
 
Gheorghe Gavrilă Copil
Flacăra Basarabiei, 1 ian. 1991

ÎNCĂ VII ÎN IMPERIUL DE GHEAŢĂ (II)

Am pornit pe Obi în sus, pe urmele fetelor şi flăcăiandrilor, flori ale neamului românesc, abia îmbobocite. Obi, iarna, se acoperă cu un strat de gheaţă de un metru şi jumătate, până la doi metri. Maşinile trec în voie pe el. În regiune sunt lacuri multe. Departe, departe…

Deportaţii au ajuns într-un sătuţ de nenţi, aceştia fiind după înţelesul nostru, un fel de eschimoşi ai locului, autohtonii. Dar abia intraţi în sătuţ, au fost despărţiţi în două grupe. Mamele cu copii mici au rămas pe loc, iar fetiţele şi băieţii mai răsăriţi au fost urcaţi pe sănii şi duşi, timp de şase luni, la câte o sută-două de kilometri de sat, lăsaţi acolo să pescuiască şi să trăiască într-o colibă rotundă, locuinţă tipică pentru acele locuri. Săpau în gheaţa groasă trei copci. Plasa de pescuit o trăgeau pe sub stratul gros de gheaţă. Peştele ajuns la suprafaţă îngheţa dintr-odată, încovoiat, ca o lună. Trebuia, în mare grabă, să-l apeşi ca să îngheţe la lungimea sa naturală, altfel nu putea fi stivuit. Afară, în aer liber, se trăia ca într-un frigider.

Copiii românilor de pe Nistru, luaţi din vatra părintească şi duşi pe Obi în sus… Când veneau săniile după peşte, se măsurau stivele. Dacă norma era îndeplinită, primeau porţia de pâine a supravirţuirii. Toţi tinerii trăiau în acea colibă. Băieţii se dezbrăcau primii şi se acoperau, apoi fetele. Erau cuprinşi de sfiiciune şi bun simţ. Îşi încălzeau picioarele de jur împrejurul unei sobiţe.

Băieţii români, bărbaţi şi femei, ajunşi în Siberia, se plângeau faţă de zbiri, spunându-le că sunt nevinovaţi, că nu au absolut nici  o vină. Îi rugau să se poarte cu un pic de blândeţe, ca în faţa unor oamnei cinstiţi. Dar dintr-o bună zi nu s-au mai plâns. Toţi deportaţii români au fost condamnaţi la douăzeci de ani muncă silnică. Să nu se mai plângă că sunt nevinovaţi! Un condamnat nu mai are nici un drept, decât să rabde, sau să crape.

— Dar de evadat, nu aţi încercat?

— Unde să evadezi? Oriunde mergeai, sute şi mii de kilometri! Locuri pustii. Nu ştiai unde ar fi câte o localitate. Te prindea iarna. Opt luni de iarnă. Moarte, moarte sigură. Iarna nu se evada, din cauza zăpezii. Era înaltă până la brâu, până la umeri. Iar dacă ajungeai la o linie ferată, cum să te urci în tren? Din mers nu se putea. Te împuşcau fără ezitare. În gară… cum să te apropii? Ostaşi înarmaţi… Şi totuşi… Există oameni cu sufletul precum cerul înstelat. Mereu în mişcare, dar mereu deasupra. Deasupra tuturor încercărilor. Lagăr, ca orice lagăr, cu miliţieni înarmaţi, de pază, şi câini lup… Iată, câţiva tineri ne spun că sunt gata de drum. Se pregătesc de evadare. Fiind hotărâţi, am decis să-i ajutăm. Lucrau în afara lagărului, în pădure. Tinerii s-au ascuns în zăpadă, ca într-un bordei şi au aşteptat. Urmăreau cu înfrigurare patrularea ostaşilor de pază. Aceştia aveau un culoar curăţit de zăpadă, pe care-l străbăteau pe schiuri. La momentul potrivit, tinerii din bordeiul de zăpadă    s-au năpustit asupra ostaşilor. I-au trântit la pământ şi le-au luat armele.

Nu ne omorâţi, se rugară aceştia.

— „Nu, nu vă omorâm. Vă luăm schiurile şi armele şi sunteţi liberi. De ce să vă omorâm?“ S-au înălţat din culoar, deasupra înaltului strat de zăpadă şi plecaţi au fost. Mergeau şi se bucurau de aerul tare al libertăţii. Dar unuia i s-au rupt schiurile. La scurtă vreme s-au rupt şi schiurile celui de-al doilea. Şi schiurile celui de-al treilea. S-au oprit, captivi, în oceanul alb, îngropaţi până la umeri în zăpadă.

Într-un târziu au auzit lătrat de câini. Veneau soldaţii la mers domol, fără grabă, pe schiuri. Între ei, un ofiţer. Băieţii aşteptau, pieriţi. O rafală şi gata cu ei. Ruşii îi înconjurară. Ţevile armelor se îndreptară spre ei. „— Nu am ştiut pănâ azi, că armata roşie este atât de puternică“, se trezi spunând unul dintre flăcăiandrii evadaţi. Ofiţerul începu să râdă. Apoi soldaţii. Şi-au pus armele pe umăr. I-au adus în lagăr. Nu le-au făcut nimic. A găsit flăcăiandrul cuvintele de vrajă, ce i-au salvat. A fost voia lui Dumnezeu. Aşa am aflat că nu trebuie să evadăm cu schiurile. Ostaşii din pădure, nici ei nu aveau cum să evadeze. Schiurile lor nu rezistau deasupra, pe zăpadă, ci doar jos, pe culoar. De aceea s-au rupt schiurile şi odată cu ele, aerul tare al libertăţii a dispărut. Patrulele de urmărire aveau schiuri normale, rezistente.

— Şi totuşi, nici o revoltă, nici o evadare?

— Câteva sute de morţi. Nu pot vorbi. Nu pot. Numai români unul şi unul, sub snopul de cartuşe, rafale lungi. Grămezi de trupuri, de carne vie. Era un român moldovean, din Bălţi, pe nume Durlea Valentin. A hotărât evadarea în masă. Deci, dezarmarea miliţienilor. Apoi urmau să elibereze şi alte lagăre. Cei ce au pus la cale evadarea au început să întrebe în dreapta, în stânga, de români. Dar aceştia se dăduseră drept ruşi. Şi o ţineau flăcăii, una şi bună că sunt ruşi. Auzind moldovenii despre ce este vorba, li se dezlegară limbile şi se declarară iar români.

Cinci sute de români gata de evadare! Cu o zi înainte, seara, au fost vânduţi. Trădaţi. Nu se ştie de cine. În zori, fără să bănuie, automatele i-au tocat pe toţi, un deal de trupuri, din care izvora sângele. Acolo, între cei împuşcaţi, au fost şi conducătorii evadării. Comandanţii lagărului nu ştiau nimic despre existenţa acestor conducători. Se vede că aflaseră doar de Durlea Valentin.

Pe el nu l-au împuşcat. L-au dus, un an de zile, la izolare, făr nici un fel de foc, doar cu apă şi ceva pâine. Voiau să-l nimicească pe dinlăuntru, să-i surpe sufletul. N-a îngheţat, n-a murit, stafie a ajuns. După un an, când l-au adus în faţa noastră, era un fel de sperietoare de păsări, aşa cum se pun în holde, să nu mănânce păsările grâul. Coastele îi atârnau de umeri, obrajii supţi, acoperiţi doar de piele. O haină. Dacă nu o ţinea nimeni, se înghemotocea la pământ.

L-au lăsat în mijlocul nostru. Şi, de necrezut, viaţa nu se stinsese în el. A înmugurit iar. S-a înzdrăvenit. Fusese luptător la circ. La sosire în lagăr, sărea înainte şi înapoi, peste cap, fără să atingă pământul. Era o forţă. Nimeni nu-l trântea. Îi apăra pe români. Tâlharii din lagăr se potoliră. Îi snopea în bătaie. Şi miliţienii îi purtau de frică. Acum, cei rămaşi în viaţă, îl hrăneam ca pe un copil. Trupul îi era la pământ, dar sufletul deasupra , sus, precum bolta înstelată. Şi când trupul i s-a întărit, iar se pregăti de drum spre casă.

De bună seamă a ajuns în satul său natal şi poate mai trăieşte şi azi, iar dacă nu, se odihneşte sub brazdă, alături de buneii noştri, iar sufletul său este deasupra României, de strajă. De câte ori văd bolta plină de stele, ştiu că el, Valentin Durlea, din Bălţi, născut în Răşcani, este acasă. Şi de câte ori văd bolta înstelată, ştiu că România există undeva departe, la zece-cincisprezece mii de kilometri, unde eu nu voi ajunge niciodată. Dar aici, înSiberia, trăiesc mulţi tineri, flori ale neamului românesc. Poate ei, vor ajunge.

Acest material, alături de altele, adus de semnatarul acestor pagini, din Siberia, va sta la baza unui spectacol de teatru politic — Românii în Gulag — pe care regizorul Andrei Vartic, de la Teatrul „Alexei Mateevici“, visează să-l monteze la Chişinău.

Gheorghe Gavrilă Copil
Flacăra Basarabiei, 2 febr. 1991

  • Bold
  • Italic
  • Underline
  • Stroke
  • Quote
 
  • 250 Characters left